Manual de catarare traditionala curata

Stil si etica

Meniul paginii

O persoana neavizata ar putea sa vada catararea ca pe o confruntare a cataratorului cu obstacolele aflate pe linia traseului, care ar avea ca unic scop "cucerirea" stancii. In realitate, stanca nu este adversarul nostru, ci este doar terenul de joc pe care incercam sa ne depasim propriile limite, rezolvand problemele pe care le intalnim pe parcursul ascensiunii. Din aceasta cauza (desi acest lucru este aproape de neinteles pentru cei care nu se catara), de cele mai multe ori, un catarator nu este atras de o anumita linie cu toate ca este dificila, ci tocmai pentru ca aceasta este dificila pentru el.

Pentru a stabili conditiile in care vrem sa se desfasoare aceasta lupta cu noi insine, alegem de bunavoie sa ne conformam unor conditii limitative. Prin urmare, atunci cand ne angajam intr-un traseu, nu incercam doar "sa ajungem sus", ci ne impunem ca pe parcursul catararii sa utilizam doar anumite tehnici de inaintare si de asigurare, in asa fel incat ascensiunea respectiva sa reprezinte o provocare reala.

(...si cred ca acesta poate fi un raspuns multumitor chiar si pentru privitorii necataratori care intreaba nedumeriti: "Dar de ce va chinuiti sa urcati pe aici ? Este o poteca prin spate, care duce tot acolo !").

  Stilul unei ascensiuni este definit de totalitatea regulilor pe care cataratorul le aplica in mod voluntar cu scopul restrangerii mijloacelor si metodelor folosite pentru parcurgerea traseului respectiv.

Pentru ca aceste restrictii sunt auto-impuse, aceasta chestiune il priveste doar pe cataratorul care face ascensiunea. Prin urmare, stilul de catarare nu este o caracteristica intrinseca a traseului, ci este alegerea personala a fiecarui catarator care parcurge linia respectiva.

Totusi, cu toate ca nu exista obligativitatea unor anumite reguli, cataratorii recunosc o anumita ierarhie a stilurilor din catarare si fiecare dintre noi trebuie sa se considere dator sa incerce sa aplice un stil mai bun in ascensiunile lui. In mod ideal, pentru noi cataratorii, calatoria - felul in care parcurgem traseul - trebuie sa fie mai importanta decat destinatia - finalizarea ascensiunii prin orice mijloace.

  Etica se refera la moralitatea interactiunii dintre cataratori (de exemplu limitarea efectelor pe care le au ascensiunile proprii asupra experientelor de catarare ale celorlalti, relatarea cinstita a realizarilor proprii etc.) sau dintre acestia si mediu (protejarea stancii, a zonelor de catarare etc.). iar acestea trebuie sa fie preocupari comune ale tuturor cataratorilor.

Astfel, modificarea stancii prin saparea sau ajustarea prizelor, schimbarea conditiilor de asigurare din traseele existente (de ex. prin adaugarea de protectii fixe) sau alte actiuni similare sunt considerate ca fiind inacceptabile din punct de vedere etic in toate disciplinele din catarare, pentru ca prin aceste interventii se incalca dreptul celorlalti cataratori de a se bucura de traseu in starea lui initiala, nemodificata de ascensiunile anterioare.


  Trebuie sa observam aici ca stilul si etica nu sunt notiuni interschimbabile (desi adesea sunt folosite in acest mod eronat in conversatiile cataratorilor), dar ele se afla totusi intr-o legatura stransa (ceea ce probabil reprezinta si cauza frecventelor confuzii).

Relatia dintre stil si etica poate fi sintetizata prin fraza: orice catarator este liber sa se catere asa cum crede de cuviinta, cu conditia ca prin actiunile sale sa nu-i afecteze pe ceilalti cataratori sau stanca pe care se desfasoara traseul.


Pentru exemplificare, sa consideram situatia in care cineva ar parcurge prin catarare artificiala (i.e. cu scarite) un traseu echipat pentru escalada sportiva.

Stilul acestei ascensiuni ar fi perfect legitim daca aceasta a fost alegerea cataratorului respectiv, iar catararea in aceasta maniera, oricat de nepotrivita ar parea, nu reprezinta o incalcare a eticii pentru ca nu lasa urme care sa ii afecteze pe ceilalti cataratori.

Etica ar fi insa incalcata daca de exemplu, traseul de escalada ar fi parcurs in stilul "dry tooling", datorita efectelor devastatoare pe care le au pioletii si coltarii asupra stancii, daca un catarator care a folosit pentru inaintare cateva "spituri" ar minti in privinta stilului ascensiunii, afirmand ca a parcurs traseul prin catarare libera, sau daca pentru a reusi ascensiunea, acesta ar schimba caracterul natural al traseului prin saparea unor prize.

In concluzie, daca la un moment dat nu reusesti sa te ridici la nivelul unui anumit traseu, aminteste-ti ca te afli acolo tocmai pentru a rezolva problemele pe care ti le pune stanca, iar in acest context nu are niciun sens sa eviti dificultatile sau sa le modifici pentru a le cobori la nivelul tau.

Asadar, nu te grabi sa abandonezi stilul de catarare pe care ti l-ai impus si nici nu lasa orgoliul sa te determine sa intervii asupra traseului pentru a-l face mai accesibil, ci mai curand renunta pentru moment la ascensiune.

Antreneaza-te, capata experienta, procura-ti echipamentul necesar si vino inapoi atunci cand vei considera ca esti pregatit sa-ti incerci puterile intr-o confruntare cinstita cu provocarile traseului respectiv, pentru reusita careia nu va trebui sa cobori nivelul standardelor pe care ti le-ai propus si nici sa incalci etica.

  Calitatea experientei si felul in care rezolvam o problema sunt mai importante decat reusita. Trebuie sa facem intotdeauna eforturi sa nu lasam nicio urma pe peretii de stanca sau pe versantii muntilor. (Declaratia de Etica Alpina a U.I.A.A.)


Top

Traseul de catarare

 Un traseu de catarare este o linie imaginara desfasurata pe un perete stancos sau pe o structura artificiala de catarare, care a fost parcursa in intregime de catre unul sau mai multi cataratori pe durata unei ascensiuni continue.

Aceasta linie poate sa urmeze anumite caracteristici morfologice ale terenului (creste, diedre, fisuri etc.) sau poate fi dictata de anumite elemente necesare ascensiunii (posibilitati de asigurare, succesiuni de prize, pozitii de regrupare etc.), dar la fel de bine poate sa fie arbitrara, fiind rezultatul deciziilor pe care le ia capul de coarda pe masura ce inainteaza pe un teritoriu necunoscut.

In general, se considera ca un traseu de catarare este creatia cataratorilor care au avut viziunea parcurgerii in premiera a liniei respective, iar masura valorii traseului este data de ingeniozitatea cu care a fost aleasa linia acestuia si de frumusetea si dificultatea problemelor intalnite.

Un corolar al definitiei de mai sus este ca o linie oarecare devine traseu doar atunci cand este parcursa "cap-coada" (pe durata unei singure ascensiuni !) de catre unul sau mai multi cataratori, ceea ce inseamna ca un "traseu" pe care nu s-a catarat nimeni... nu exista, chiar daca acesta este echipat partial sau complet cu protectii fixe.

Aceasta conditie este valabila si in escalada sportiva, in care se considera ca odata echipata, o anumita linie este doar un "proiect" pana in momentul in care aceasta este parcursa integral prin catarare libera de un catarator, devenind astfel "traseu". Mai mult, in unele comunitati, cataratorului care realizeaza prima ascensiune ii revine dreptul de a da numele noului traseu de escalada, chiar daca acesta nu este echipat de el. (In acest caz, se considera totusi ca linia respectiva este creatia echipatorului, dar viziunea acestuia trebuie sa fie confirmata si convertita in traseu prin parcurgerea ei prin catarare libera).

Despre protectiile fixe din trasee

Potrivit definitiei traseului de catarare pe care am enuntat-o mai sus, protectiile folosite de cataratori in timpul ascensiunii nu sunt o componenta intrinseca a traseului, acestea fiind, la fel ca si corzile sau restul echipamentului, doar niste mijloace folosite pentru parcurgerea lui, care definesc cel mult stilul ascensiunii, nu si natura traseului respectiv. Din aceasta cauza, in mod ideal, aceste protectii ar trebui sa nu fie lasate in traseu, astfel incat fiecare echipa de coarda care repeta ascensiunea sa aiba libertatea de a decide asupra conditiilor de asigurare specifice stilului de catarare ales.

(Desigur, traseele de escalada sportiva reprezinta o exceptie, pentru ca, prin definitie, acestea trebuie sa fie echipate cu protectii permanente solide, care modifica iremediabil natura liniei respective: odata echipat, un asemenea traseu devine unul "de escalada", incetand sa mai fie adecvat practicarii altor stiluri de catarare.)

Din punct de vedere etic, premierele multora dintre liniile "istorice" din peretii alpini sau "in teren de aventura" din zonele care au reprezentat locul de nastere al catararii din Europa (Alpi, Dolomiti, falezele marine din Marea Britanie etc.) constituie un model demn de urmat. In aceste trasee, pentru a proteja caracterul lor natural, cataratorii nu lasau in urma protectii fixe decat in mod accidental, in cazurile in care secunzii nu mai reuseau sa le recupereze.

De asemenea, faptul ca aceste linii nu erau materializate pe teren printr-un sir de protectii permanente reflecta si grija autorilor traseului de a nu denatura experienta de catarare a celor care aveau sa repete ascensiunile respective, astfel incat acestia sa aiba posibilitatea de a se confrunta cu acelasi nivel de dificultate ca si premieristii. (Pe de alta parte, data fiind lungimea traseelor respective, pitoanele necesare pentru echiparea intregii linii ar fi cantarit mult prea mult, asadar era necesar ca acestea sa fie recuperate din urma, pentru a fi folosite pe urmatoarele lungimi de coarda.)

Totusi, trebuie mentionat ca in zonele "istorice" in care catararea a devenit o activitate comerciala, unele traseele mai frecventate au inceput sa fie echipate cu pitoane si mai tarziu chiar si cu ancore mecanice, de multe ori chiar de catre ghizii de catarare, care "aseptizeaza" traseele pentru a-si usura munca si pentru a oferi mai multa siguranta clientilor platitori.

Situatia din Romania

Prin comparatie cu traseele din zonele cu traditie in catarare ale Europei, asa-zisele trasee "clasice" din peretii alpini din Romania constituie o anomalie, pentru ca la noi, contrar practicilor internationale, pitoanele folosite erau lasate in mod deliberat in traseu, adesea doar pentru a face dovada ascensiunii liniei respective, pentru ca de regula premiera trebuia sa fie verificata si "omologata" de catre o alta echipa trimisa de Federatie. Desigur, exista si exceptii, cum ar fi traseele lui Emil Coliban din peretele Vaii Albe, in care am gasit doar cateva pitoane "jalon" (care s-au dovedit foarte utile pentru orientare...).

Un alt motiv al lasarii in traseu a pitoanelor este faptul ca unele dintre "premiere" erau realizate pe parcursul a mai multor intrari in perete si cataratorii aveau nevoie de acestea pentru a ajunge la punctul cel mai inalt atins in incercarea precedenta, nestiind totusi daca "de data aceasta" aveau sa finalizeze ascensiunea. De asemenea, o posibil cauza a "echiparii" traseelor ar fi ca la noi (ca dealtfel in tot restul Europei) pitoanele se confectionau din otel moale, ceea ce facea ca acestea sa se indoaie in fisuri, devenind foarte greu de scos.

Cu timpul, echiparea cu pitoane permanente a traseelor de la noi s-a generalizat, acestea fiind folosite pentru orientare si asigurare de catre toti cataratorii care repetau ascensiunea. Din aceasta cauza, dar si datorita lipsei cronice a informatiilor despre catararea din restul lumii din timpul regimului comunist, cataratorii romani au ajuns sa considere ca echiparea cu protectii fixe a traseelor de catarare de orice fel este o conditie strict necesara, iar in prezent, pentru multi dintre ei, traseul de catarare se defineste ca un sir de protectii fixe care traseaza linia pe care trebuie sa se desfasoare catararea.


In aceste conditii, nu este de mirare ca dupa 1990, escalada sportiva - care se practica exclusiv pe trasee complet echipate - a fost adoptata cu usurinta ca noul standard din catararea romaneasca. Odata cu proliferarea acestei discipline, din care angajamentul si aventura au fost eliminate din cauza presupusei lor incompatibilitati cu conceptul de sport, a inceput sa se raspandeasca si ideea ca parcurgerea unui traseu de catarare trebuie sa fie lipsita de riscuri obiective si ca orice catarator are dreptul democratic de a se catara in deplina siguranta pe orice traseu, indiferent de caracterul liniei respective sau de nivelul cataratorului.

Astfel, din ignoranta si/sau intoleranta fata de ideea de diversitate a disciplinelor din catarare, unii cataratori pretind din ce in ce mai insistent ca traseele pe care ei le considera periculoase (adica cele lipsite de protectii permanente solide, cum sunt traseele "pitonate" din peretii alpini) sa fie "reparate" prin echiparea lor cu ancore mecanice sau chimice, pentru diminuarea riscurilor la un nivel accesibil tuturor, chiar daca linia respectiva ar putea fi parcursa folosind doar asigurari naturale sau protectii mobile.


In mod evident, aceasta perspectiva deformata a cataratorilor romani asupra traseelor de catarare este viciata de un puternic specific national si ar trebui corectata in sensul alinierii ei cu standardele si cu tendintele internationale.

Astfel, in cazul traseelor care pot fi parcurse in stilul traditional, in care capul de coarda isi monteaza singur protectiile pe masura ce inainteaza, liniile respective ar trebui sa fie complet lipsite de protectii permanente, astfel incat cataratorul sa aiba posibilitatea de a aplica nestingherit principiile acestui stil.

In acest caz, pentru cataratori nu exista o cale de mijloc: fie sunt pregatiti tehnic si mental sa-si asume nivelul de risc pe care il presupune parcurgerea traseului in acest stil de catarare, fie trebuie sa renunte la ascensiune.

De asemenea, in traseele deschise pe peretii alpini ar fi bine ca protectiile fixe sa fie reduse la minimul necesar, pentru ca de regula cataratorii care se angajeaza in ascensiunea acestora cauta sa fie autonomi si prefera sa aiba libertatea de a-si alege singuri conditiile de asigurare din traseu.

  In 2012 U.I.A.A. a emis un document prin care avertizeaza asupra necesitatii ca stanca adecvata pentru catararea curata sa fie pastrata in starea ei naturala, sustinand totodata diversitatea disciplinelor din catarare:

UIAA Policy on the Preservation of Natural Rock for Adventure Climbing (PDF, eng. - 757 kB)



Top

Stilurile de catarare

La inceput, catararea era doar... catarare. In timp, diversificarea mijloacelor si metodelor folosite de cataratori in ascensiunile lor a determinat definirea unor stiluri de catarare distincte, bazate pe niste seturi de reguli specifice.

Probabil ca prima divizare a catararii in stiluri diferite a fost facuta dupa modul in care se realizeaza contactul dintre catarator si stanca pe care se catara acesta. Conform acestui criteriu, un anumit traseu este parcurs prin:


Pana pe la inceputul anilor '80, practica uzuala era ca fiecare cap de coarda sa isi monteze el insusi protectiile pe masura ce avansa, iar acestea - atat protectiile mobile cat si eventualele pitoane - erau recuperate de catre secund. Odata cu aparitia escaladei sportive, in care cataratorii folosesc pentru asigurare exclusiv protectiile permanente cu care traseul este deja echipat, a devenit necesara o noua diferentiere a stilurilor:


Chiar daca nu a mai fost "la moda" dupa aparitia stilului modern, catararea traditionala a continuat sa se dezvolte, atat datorita constientizarii progresive a cataratorilor in privinta nevoii de protejare a mediului, cat si datorita evolutiei spectaculoase a echipamentului folosit.

In acest proces, stilului traditional a trecut prin cateva etape evolutive, diferentiate in special prin natura protectiilor folosite:

Bachar Yerian

  In multe zone de catarare din lume exista anumite linii de catarare libera care sunt echipate cu protectii fixe, dar care in prezent sunt greu de incadrat intr-un stil anume, datorita schimbarii de paradigma care s-a produs in catarare in intervalul care a trecut de la aparitia acestora.

In majoritatea cazurilor, traseele la care ma refer au mai multe lungimi de coarda si parcurg zone in care stanca nu ofera posibilitati pentru montarea protectiilor mobile. Premierele lor au fost facute de jos in sus, in spiritul catararii "traditionale", dar autorii traseelor au folosit cu preponderenta (sau chiar in exclusivitate) ancore montate in gauri forate, care sunt protectii fixe specifice catararii "moderne".

Totusi, ancorele au fost amplasate numai acolo unde capul de coarda a considerat ca este absolut necesar sau doar in rarele situatii in care stanca i-a permis sa gaseasca o pozitie favorabila pentru forarea gaurii (cu dalta!), ceea ce explica oarecum caracterul "angajat" al liniilor respective, care din aceasta cauza sunt adesea privite ca fiind "trasee de trad".

Ca exemple, pot fi enumerate traseele lui Beat Kammerlander din Ratikon, Elvetia, unele trasee din Yosemite - de exemplu celebrul traseu urcat de Bachar si Yerian in Tuolumne Meadows in 1981 (imaginea alaturata) - sau liniile echipate de germani pe turnurile de conglomerat din Meteora, in Grecia sau din Belogradchik, in Bulgaria.

Totusi, conform definitiei stilului traditional, doar prima ascensiune poate fi considerata " de trad", pentru ca toti cei care repeta traseul nu isi mai monteaza propriile protectii "de jos in sus", ci folosesc protectiile fixe montate deja pe traseu de autorii premierei.

Pe de alta parte, nici aceste ascensiuni ulterioare nu sunt chiar "de escalada sportiva", chiar daca sunt asigurate integral cu protectii fixe, pentru ca asigurarile sunt dispuse atat de rar, incat o cadere a capului de coarda poate fi extrem de periculoasa. Din aceasta cauza, cred ca denumirea cea mai potrivita pentru catararea pe aceste trasee ar fi "adventure climbing"...

Din pacate, in Romania sunt adesea folosite exemple de trasee de acest fel ca argumente in favoarea montarii de "spituri" in traseele care pot fi parcurse cu protectii mobile, fara a se tine cont de contextul istoric si geografic al aparitiei lor, de mijloacele tehnice existente in perioada respectiva sau de specificul cultural al comunitatii de cataratori din care faceau parte primii ascensionisti.


Top

Catararea curata

Catararea in care capul de coarda isi monteaza singur protectiile pe masura ce inainteaza este numita "traditionala", dar asta nu inseamna ca acest stil este si traditionalist. Din contra, catararea traditionala a trecut in ultimele decenii printr-un proces continuu de evolutie, datorita caruia forma practicata in prezent a ajuns sa fie in anumite privinte mai avansata chiar si decat ceea ce se considera a fi catararea "moderna".

In prezent, scopul unei ascensiuni in stil traditional nu mai este cucerirea prin orice mijloace a varfurilor muntilor, ca in alpinismul originar, ci rezolvarea problemelor pe care le pune stanca, la fel ca si in escalada sportiva actuala. Totusi, in comparatie cu aceasta, complexitatea catararii "trad" este mult mai ridicata, pentru ca la problemele legate de dificultatea miscarilor se adauga si cele legate de descoperirea posibilitatilor de asigurare si de montarea protectiilor pe parcursul ascensiunii, iar spre deosebire de cataratorii sportivi, practicantii stilului "trad" poarta intreaga raspundere pentru siguranta lor si a echipei lor de coarda, in conditiile in care catararea de acest fel presupune confruntarea cu multe pericole obiective.

Un alt element care ii da stilului trad actual o nota de modernitate este echipamentul folosit. In ultimele decenii, progresul tehnologic a dus la diversificarea si perfectionarea continua a protectiilor mobile, care au devenit din ce in ce mai functionale, mai usoare, mai rezistente si mai specializate (dar si mai scumpe...), astfel incat in prezent, cataratorii care practica stilul traditional au posibilitatea - si cei mai multi dintre ei fac toate eforturile in acest sens - sa renunte complet la protectiile distructive (pitoane si ancore mecanice sau chimice), astfel incat stanca pe care se catara sa nu fie deteriorata, iar experienta urmatorilor cataratori sa nu fie afectata de urmele ascensiunilor anterioare.

Datorita acestei preocupari pentru protejarea stancii pe care se bazeaza stilul actual, rezultat in urma transformarilor evolutive prin care a trecut catararea traditionala, acesta este numit catarare curata (eng. "clean climbing").

  "Exista un cuvant pentru asta si acel cuvant este curat. Catararea in care se folosesc pentru protectie doar nuci si bucle este catarare curata. Curata, pentru ca nimic nu este batut cu ciocanul in stanca si apoi batut afara spargand stanca si facand experienta urmatorului catarator mai putin naturala. Curata, pentru ca protectiile cataratorului lasa putine urme ale ascensiunii sale. Curat inseamna sa te cateri pe stanca fara sa o modifici."

Doug Robinson - The Whole Natural Art of Protection (PDF, eng. - 131 kB)



Articolul din care a fost extras citatul de mai sus a aparut in catalogul Chouinard din 1972, care incepe cu "A word...", o pledoarie in favoarea catararii curate scrisa de Yvon Chouinard si de Tom Frost. Cele doua articole (care pot fi descarcate in format PDF la link-ul de mai sus) au marcat inceputul curentului "clean climbing" in Yosemite Valley, USA.

Interesului practicantilor acestui stil de catarare pentru folosirea in exclusivitate a mijloacelor curate de asigurare si pentru rezolvarea problemelor intalnite pe parcursul ascensiunilor face ca multe dintre traseele moderne "de trad" sa nu mai continue pana la capatul liniei logice (sfarsitul peretelui, creasta, varf etc.), ci sa se opreasca adesea acolo unde se termina posibilitatile naturale de asigurare, acolo unde obstacolele devin insurmontabile sau din contra, acolo unde dificultatile catararii se diminueaza si nu mai prezinta interes.

Din aceasta cauza, traseele de catarare traditionala pot avea mai multe lungimi de coarda, caz in care ascensiunea se face in echipa (cap - secund), dar la fel de bine pot avea doar cateva zeci de metri, iar capul de coarda este asigurat de la sol, la fel ca in escalada sportiva. Nu lungimea traseului conteaza, ci dificultatea miscarilor si metodele de asigurare folosite, care limiteaza efectele catararii asupra stancii prin eliminarea protectiilor distructive.

  Catararea libera curata (forma moderna a catararii libere traditionale) presupune respectarea cu strictete a urmatoarelor trei principii:

In aceste conditii, ascensiunea implica evaluarea si acceptarea unor riscuri obiective, iar cataratorul trebuie sa isi asume pe deplin responsabilitatea pentru actiunile sale.

Subtilitati stilistice

In catararea libera traditionala, in functie de informatiile cunoscute despre traseu, de modul in care acestea au fost obtinute si de numarul de incercari efectuate pentru urcarea traseului, o ascensiune reusita poate fi:

Curatarea traseelor

 Multi dintre cataratorii romani cred ca prima ascensiune a unui traseu de catarare libera traditionala se face in mod obligatoriu in acelasi stil in care se fac premierele alpine, adica "de jos in sus" (ground-up) si eventual "la vedere" (on-sight).

Desi in principiu acesta este stilul cel mai pur, in multe dintre zonele cu potential pentru asemenea trasee de la noi, vegetatia si pamantul din fisuri si roca friabila ar face ca inaintarea sa devina o munca de "gradinarit", care nu prea mai are nimic in comun cu ideea de catarare libera in stil traditional.

Mai mult, daca dificultatea tehnica a catararii depaseste un anumit nivel, de cele mai multe ori este practic imposibil sa cureti prizele si amplasamentele protectiilor fara a recurge la diferite metode de catarare artificiala, ceea ce anuleaza caracterul de "catarare libera" al ascensiunii.

In astfel de cazuri, chiar si in tarile in care etica si stilul catararii sunt luate foarte in serios (cum ar fi Anglia), se obisnuieste ca acolo unde unde este necesar (si posibil...), traseele sa fie curatate inainte de parcurgerea lor prin catarare libera, la fel ca traseele de escalada sportiva. Chiar daca in acest fel deschizatorul traseului va pierde ocazia unei ascensiuni libere "la vedere", catararea ulterioara pe un traseu curat va fi mult mai agreabila.


Top

Dificultatea traseelor de trad

Prin definitie, in escalada sportiva riscurile obiective sunt inexistente. Cataratorul poate sa cada in coarda in totala siguranta din orice pasaj al traseului (desigur, in conditiile in care nu se fac greseli grosolane, iar linia respectiva este echipata corect), iar asigurarea corzii in spiturile montate pe traseu este considerata o preocupare secundara a capului de coarda.

Din aceasta cauza, aceste aspecte sunt complet ignorate atunci cand se apreciaza dificultatea traseelor: indiferent de sistemul de cotare a dificultatii folosit, gradul unui traseu de escalada sportiva arata doar cat de dificile sunt miscarile si eventual cat de sustinuta este succesiunea acestora pe parcursul catararii.

In catararea libera curata, pe langa rezolvarea problemelor pe care le pune catararea propriu-zisa, capul de coarda trebuie sa caute posibilitati de asigurare, iar montarea protectiilor si asigurarea corzilor necesita timp si consuma energie. In plus, cataratorul trebuie sa evalueze cat mai obiectiv nivelul de protectie pe care i-l ofera asigurarile montate si sa puna permanent in balanta natura si severitatea riscurilor pe care si le asuma si capacitatea sa de a se confrunta cu acestea, in conditiile in care liniile de trad parcurg adesea zone in care consecintele caderii ar putea fi destul de grave (pasaje in care "n-ai voie sa cazi") sau in care posibilitatile de asigurare nu sunt atat de solide sau de frecvente pe cat si-ar dori capul de coarda.

Grade de dificultate UK pentru trasee de trad

Solicitarile mentale resimtite in timpul parcurgerii acestor trasee pot duce la cresterea dificultatii percepute a catararii. Din aceasta cauza, este evident ca sistemele de apreciere a dificultatii traseelor de escalada sportiva nu functioneaza si pentru catararea curata (trad), care necesita un sistem de cotare specific. Cu toate acestea, multe dintre sistemele folosite in prezent pun accentul pe dificultatea tehnica, fara sa ia prea mult in calcul frecventa si calitatea posibilitatilor de asigurare sau angajamentul necesar in traseul respectiv.

Dupa parerea mea, cel mai complet sistem de cotare a dificultatii traseelor de catarare traditionala este cel englezesc, care tine cont atat de dificultatea miscarilor cat si de riscurile asumate, de calitatea asigurarilor sau de nivelul de solicitare mentala.

In imaginea alaturata este diagrama gradelor de dificultate pentru traseele trad din U.K.intocmita de Rockfax.com, in care se observa utilizarea concomitenta a doua sisteme diferite:

Pentru a obtine o imagine cat mai completa a dificultatii unui traseu, gradul adjectival (apreciat pentru intregul traseu) se citeste impreuna cu gradul de dificultate tehnica (caracteristic fiecarei lungimi de coarda) si cu descrierea traseului (publicata in ghidul zonei de catarare), care de obicei este extrem de succinta, dar sugereaza totusi natura traseului (o singura miscare dificila, dificultati sustinute etc.) si eventualele protectii mai neobisnuite care ar putea fi necesare (friend-uri mari, micro-nuts etc.).

Gradele din diagrama se suprapun destul de mult, iar confuzia este marita si de faptul ca unui anumit grad adjectival ii corespunde un interval destul de larg de dificultati tehnice. Totusi, odata ce sistemul devine familiar, totul capata sens.

In principiu, intr-un traseu cu dificultatea tehnica la limita superioara a intervalului corespunzator unui grad adjectival (zona marcata "Safe" - in siguranta) exista suficiente posibilitati de asigurare, iar riscurile asumate sunt destul de mici. In schimb, daca gradul tehnic este destul de redus pentru un anumit grad adjectival (zona marcata "Bold" - indraznet, angajat), trecerea crux-ului se va face cel mai probabil la distanta mare de la ultima protectie sau deasupra unei asigurari de calitate indoielnica.

Un aspect important al scalei U. K. este ca dificultatea traseelor este apreciata pentru catararea "la vedere", chiar daca traseul nu a fost niciodata urcat in acest fel. Din aceasta cauza, pentru ca ascensiunea sa fie cotata cat mai corect, in ultimul timp unii dintre cataratorii de top au inceput sa foloseasca gradele "H" pentru traseele care au fost urcate "head-point" (dupa lucrul cu asigurare de sus) in loc de gradele "E" (extreme) care sunt folosite pentru "on-sight".


  Pentru exemplificarea sistemului de cotare britanic, voi compara doua dintre traseele pe care le-am urcat in mai 2010, cand am participat la BMC International Sea Cliff Climbing Meet in Cornwall, U.K.: Suicide Wall, E1 5c, 65 m, pe faleza Bosigran si traseul Finesse, E4 5c , 36 m, aflat pe faleza St. Loy.

Ambele trasee (pe care le-am urcat "on sight") au gradul tehnic 5c UK (F6b+), asa ca dupa sistemul de cotare pentru escalada sportiva, traseele ar avea aceeasi dificultate.

Totusi, in Suicide Wall (E1) pasul cheie de 5c (UK) - o fatza verticala cu prize mici - se trece chiar la plecarea de pe pragul pe care se regrupeaza, avand ca asigurare o nuca solida, iar in aceste conditii consecintele unei caderi sunt neglijabile.

In Finesse (E4) crux-ul este o ridicare incerta "la echilibru", cu piciorul drept pe o priza inalta si "scursa" pana la limita aderentei si fara absolut nicio priza de mana. Miscarea se face la vreo 3-4 m deasupra singurei asigurari posibile in zona respectiva: cablul unei nuci agatat pe dupa un cristal de quartzit de 2 cm (asigurarea este specificata si in descrierea traseului din ghid). Asigurarea precedenta, aflata cu 3 m mai jos, este tot una "de incredere": o bucla Dyneema de 8 mm pusa peste un colt de granit de cativa centimetri si lestata cu un friend, ca sa n-o smulga coarda.

In aceste conditii, dificultatea traseelor nu mai pare de loc aceeasi, iar capul de coarda intelege pe deplin diferenta dintre E1 si E4 !

Cotarea traseelor de trad din Romania

Incercand sa stabilesc nivelul de dificultate al traseelor de trad pe care le-am urcat in premiera in ultimul timp, mi-am dat seama ca ar fi timpul sa incepem sa folosim un sistem de cotare mai potrivit cu specificul catararii traditionale, dar sunt convins ca sistemul englezesc explicat mai sus este mult prea complicat si n-ar avea nicio sansa in Romania.

Prin urmare, pentru ca la noi cataratorii sunt familiarizati cu sistemul frantuzesc pentru cotarea traseelor de escalada sportiva, care este folosit din ce in ce mai des, cred ca ar fi bine sa aplicam acelasi sistem si pentru aprecierea dificultatii tehnice a miscarilor din traseele de trad, cu conditia ca acesta sa fie completat cu niste indicii asupra conditiilor de asigurare din trasee.

In acest scop, cel mai potrivit mi se pare sistemul american, care de asemenea nu le este complet strain cataratorilor romani. Acest sistem de cotare a expunerii consta in adaugarea unor sufixe la gradul de dificultate tehnica:

  De fapt, acest sistem a fost adaptat (cu mult umor) de americani dupa sistemul de “rating” al programelor TV:

G: General audiences – all ages admitted; PG: Parental guidance strongly suggested – most material may not be suitable for children; PG-13: Parents strongly cautioned – some material may be inappropriate for children under 13; R: Restricted – under 17 requires accompanying parent or adult guardian; X: No one under 17 admitted

In acest caz, un traseu in care pasul cheie are dificultatea 6b si in care exista frecvente posibilitati de montare a unor protectii solide ar fi cotat 6b G, iar daca protectiile nu sunt "ideale" sau se monteaza din pozitii dificile, gradul ar deveni 6b PG.

In schimb, daca pasul cheie se trece la 5 m deasupra ultimei protectii, dificultatea traseului ar fi 6b R daca protectia este solida si caderea ar fi "curata" sau 6b X daca prin cedarea protectiei (care are rezistenta mica, de ex. o nuca "micro") sau datorita conformatiei traseului, in cadere ai putea lovi un obstacol sau ai putea ajunge pe (sau in...) pamant.

La acest sistem de cotare s-ar putea adauga (dupa modelul englezesc) si indicii subtile incluse in descrierea traseului din topo. Astfel, pe langa descrierea succinta a directiei generale a traseului, autorul topo-ului poate sugera ca parcurgerea liniei respective implica un efort sustinut sau ca traseul are un singur pas cheie care-i defineste dificultatea tehnica fara in acest fel sa afecteze incercarea de "on-sight" a cataratorilor.

De asemenea, descrierea liniei ar putea contine si indicii despre protectiile mai neobisnuite care ar fi necesare in traseu (friend-uri de marimi neuzuale, Big Bro, nuci "micro" etc.).

Top

Consideratii etice

Escalada sportiva nu este singura forma de catarare

In mod regretabil, in frenezia amenajarii de trasee de escalada sportiva manifestata in ultimii douazeci si cinci de ani in Romania, multe dintre liniile in care s-ar fi putut folosi protectii mobile au fost transformate intr-un fel de alternativa outdoor la panoul de catarare din sala, ignorandu-se complet pluralismul disciplinelor din catarare.

In mod similar, caracterul multora dintre traseele "clasice" din peretii alpini a fost schimbat radical prin reechiparea acestora cu ancore chimice sau mecanice (retro-bolting), sub pretextul "repararii" lor.

In cele mai multe cazuri, comunitatile de cataratori din zonele respective au capatat niste trasee de escalada sportiva mediocre, lipsite de interes, dar au pierdut niste posibile provocari pentru generatiile actuale si viitoare, care ar fi avut astfel la dispozitie un teren pe care sa invete tehnicile de asigurare cu protectii mobile, sa redescopere aventura si sa-si formeze un nou fel de a privi catararea.

In aceasta actiune de securizare excesiva a traseelor, care urmareste "democratizarea" catararii prin transformarea ei intr-o activitate sportiva lipsita de riscuri, se pierde din vedere impactul acestui proces asupra stancii, care este sacrificata in mod iresponsabil, desi aceasta este o resursa limitata care ar trebui protejata.

O alta consecinta negativa a tendintei de protejare cu orice pret a cataratorului este reducerea complexitatii catararii prin eliminarea unora dintre componentele ei esentiale: aventura, angajamentul, responsabilitatea. In absenta factorului mental, intensitatea efortului fizic depus devine unica masura a valorii unei ascensiuni, iar ideea de stil ajunge sa-si piarda semnificatia.

In aceste conditii, revizuirea sistemului nostru actual de valori a devenit o necesitate stringenta. Reconsiderarea modului in care interactionam cu stanca, a motivelor pentru care ne cataram si a relatiei pe care o avem cu ceilalti cataratori ar putea duce in timp la recuperarea spiritului pierdut al catararii, la impiedicarea distrugerii stancii prin montarea extensiva a protectiilor fixe si la dezvoltarea unor stiluri pure de catarare, care sa fie in ton cu practica moderna internationala.

In acest context catararea traditionala si escalada sportiva nu se exclud reciproc. Din contra, cele doua discipline pot coexista - avand fiecare propriul teren de desfasurare - singura conditie fiind ca practicantii lor sa se respecte unii pe altii si impreuna sa respecte stanca pe care se catara.

Locul pitoanelor este la muzeu, nu in traseele de catarare

Pitoanele se impaneaza fortat intre peretii fisurii prin baterea cu ciocanul, ceea ce duce la degradarea stancii prin spargerea marginilor fisurilor, fisurarea rocii din jur sau chiar dislocarea de bolovani. Din aceasta cauza (dar si pentru ca pitoanele si ciocanul necesar pentru baterea lor cantaresc destul de mult), in ultimele decenii cataratorii au renuntat treptat la aceste mijloace de asigurare primitive in favoarea protectiilor mobile, care sunt mai usor de folosit si nu deterioreaza stanca.

  Chiar si in catararea "big wall", in care se foloseau intensiv pitoanele, curentul "clean climbing" (catarare curata, fara pitoane) aparut la inceputul anilor '70 in State a devenit etica actuala. In Yosemite se urca acum "hammerless" (fara ciocan) trasee in care inainte  nu s-ar fi intrat fara un sac de pitoane, iar in locul gradelor "A" (aid - artificial) au aparut gradele "C" (clean - curat, cu protectii nedistructive), cu care se coteaza dificultatea traseelor urcate in acest stil.

Piton

In descrierile traseelor "clasice" din muntii nostri, publicate acum multe decenii de E. Cristea, W. Kargel s. a., lista echipamentului recomandat pentru ascensiuni cuprindea intotdeauna ciocanul si cateva pitoane.

Probabil ca acesta este motivul pentru care multi dintre cataratorii care se angajeaza in zilele noastre intr-un asemenea traseu inca mai considera ca pitoanele sunt absolut necesare pentru parcurgerea in siguranta a liniilor respective, chiar daca intre timp evolutia spectaculoasa a echipamentul de catarare a facut ca aceste mijloace de asigurare primitive sa devina anacronice.

Dealtfel, pentru ca arhaicele pitoane inca mai sunt folosite in rarele premiere care se mai fac prin peretii alpini (desigur, acolo unde nu se monteaza spituri conform modei actuale...), in Romania inca se mai spune "cataratorul X a pitonat (sau a batut) un traseu nou" in loc de "X a urcat un traseu in premiera".

Mai mult, pitoanele sunt de obicei lasate in urma ca protectii fixe (sau ca o dovada a ascensiunii, pentru satisfacerea orgoliului cataratorului respectiv), desi acestea nu au nicio utilitate pentru cataratorii care vor repeta traseul, pentru care este practic imposibil sa evalueze rezistenta pitoanelor intalnite pe parcursul catararii.

In concluzie, atunci cand te pregatesti pentru catararea pe un traseu "in teren de aventura", cel mai bine ar fi sa renunti la pitoane, iar in locul lor sa folosesti protectii mobile, astfel incat pe stanca sa ramana cat mai putine urme al trecerii tale.

  Daca totusi vei considera ca nu te poti dispensa de pitoane pentru ascensiunea respectiva, incearca macar sa folosesti pitoane "de firma" din otel aliat, care sunt mai putin susceptibile sa ramana intepenite prin indoirea lor in interiorul fisurii si sa faci tot posibilul sa nu le lasi in traseu (oricum, la cat costa pitoanele bune, e destul de putin probabil ca o sa vrei sa le abandonezi...).

Cablu pentru scoaterea pitoanelor

De asemenea, pentru ca adesea scoaterea pitoanelor este o operatiune mai distructiva decat baterea lor, trebuie sa-i ceri secundului sa le recupereze cu mare atentie, pentru a nu strica si mai mult fisura.

In cazul pitoanelor batute in fisuri verticale, poti aplica o metoda "constructiva" de recuperare, astfel incat, chiar daca fisura a fost largita prin baterea pitonului, macar gaura ramasa dupa scoaterea acestuia sa aiba sansa sa capete o forma care sa permita pe viitor montarea unei nuci.

Pentru aceasta, mai intai bate pitonul cat mai mult in sus, in lungul fisurii, iar apoi bate-l inapoi cu grija, fara sa depasesti in jos pozitia lui initiala. Dupa ce ai slabit pitonul, bate-l usor in sus pana la jumatatea cursei, apoi bate-l in afara folosind un cablu special prins de urechea pitonului si de ciocan.

(Cablul din imaginea alaturata este fabricat de Cassin, dar acesta poate fi confectionat si intr-un atelier - daca stii persoana potrivita - prin sertizarea a doua bucle la capetele unui cablu de 4-5 mm diametru si cca. 60 cm lungime si echiparea acestuia cu doua carabiniere "de sacrificiu").

Conceptii gresite despre protectiile fixe din traseele de catarare curata

Pentru a-si ascunde incapacitatea de a se ridica la nivelul traseului sau pur si simplu din ignoranta, unii cataratori distorsioneaza principiile simple ale catararii traditionale, inventand tot felul de exceptii ale acestora sau invocand in mod convenabil reguli specifice altor stiluri de catarare sau argumente rupte din contextul lor istoric si geografic care sa le permita montarea de protectii fixe (considerate "mai sigure") in traseele in care se pot folosi protectii mobile.

Din pacate, aceste rastalmaciri ale "restrictiilor" stilului traditional se propaga in mod folcloric printre cataratori si prin forta repetarii - si in absenta altor surse credibile de informatii - ajung adesea sa fie adoptate ca reguli valide, care legitimeaza abdicarea de la normele de etica si de la standardele stilului de catarare intentionat pentru o anumita ascensiune.

Rezultatul acestor compromisuri este in cel mai bun caz un traseu hibrid (o linie echipata partial cu protectii fixe, dar in care este necesara si montarea de protectii mobile), iar un asemenea traseu nu reuseste sa-i atraga nici pe practicantii escaladei sportive, pentru care spiturile sunt prea putine, nici pe cei care prefera catararea curata, pentru care existenta protectiilor permanente este inacceptabila.

 Singura situatie din catararea curata in care montarea de "spituri" mi se pare acceptabila este amenajarea de ancore de rapel pentru traseele frecventate care nu au o retragere "pe sus".

Pentru coborarea din asemenea trasee, cataratorii ar fi pusi in situatia sa amenajeze ancore de rapel cu protectii mobile pe care sa le abandoneze in perete sau ar trebui sa lase in urma bucle de chinga sau de cordelina legate dupa copaci, colti de stanca sau clepsidre.

In aceste conditii, doua ancore permanente prevazute cu inel si vopsite astfel incat sa fie cat mai putin vizibile par sa se potriveasca mult mai bine cu ideea de protejare a stancii pe care se bazeaza acest stil de catarare decat materialele ramase in perete dupa trecerea cataratorilor.


Se afirma adesea ca "montarea de protectii fixe pe traseu sau in regrupari ramane la alegerea cataratorului care face premiera traseului", dar ideea ca un catarator are libertatea sa distruga stanca dupa bunul lui plac nu are nimic in comun cu spiritul actual al catararii traditionale.

De fapt, aceasta regula functiona la inceputurile "alpinismului eroic" sau ale catararii big-wall, pe vremea cand singurele protectii posibile erau pitoanele sau unele modele rudimentare de ancore mecanice (i.e. pitoane cu expansiune), dar astazi ea este perimata. Inca din anii '70, odata cu raspandirea protectiilor mobile, in aceste discipline au fost adoptate normele eticii "clean climbing" care promoveaza protejarea stancii prin eliminarea protectiilor distructive, iar in prezent cei care mai recurg la mijloacele de asigurare care afecteaza stanca sunt acuzati de "bad style" (la fel ca in catararea trad).


Spit montat langa o fisura perfecta

O alta idee foarte vehiculata este ca "protectiile distructive (i. e. ancorele montate in gauri forate si pitoanele) sunt permise, daca au fost montate de jos in sus de catre capul de coarda, in timpul premierei traseului". Intr-adevar, in catararea traditionala capul de coarda monteaza asigurarile necesare pe masura ce se catara, dar in forma de "trad" practicata in prezent (catararea curata) protectiile folosite pot fi doar cele mobile sau naturale. Din aceasta cauza, protectiile permanente care deterioreaza stanca au devenit anacronice si nu mai au ce cauta in traseele in care se pot folosi protectii curate.

In plus, o ancora permanenta inseamna acelasi lucru pentru cel care va repeta traseul, indiferent daca pentru montarea ei cataratorul respectiva folosit o coarda legata de sus, a stat suspendat intr-un carlig cliff sau a facut eforturi sa-si mentina echilibrul pe prize, dupa cum nu are importanta daca a gaurit stanca folosind o masina de gaurit roto-percutanta sau daca a muncit o jumatate de ora cu dalta si ciocanul.

Singurul lucru care conteaza este rezultatul actiunii: o protectie fixa montata de un catarator depasit de nivelul traseului, pe care orgoliul l-a impins sa recurga la asemenea mijloace, in loc sa renunte pentru moment la ascensiune.

Adesea, cei care monteaza "spituri" de-a lungul fisurilor (cum este cel din imaginea alaturata) argumenteaza ca "daca nu vrei protectiile montate de mine n-ai decat sa nu le asiguri", dar orice catarator stie ca simplul fapt ca ai posibilitatea de a folosi protectiile fixe existente in traseu, indiferent daca le asiguri sau nu, va scadea substantial provocarea si implicit nivelul ascensiunii.


Uneori, montarea de protectii fixe in traseele de trad este justificata in mod ipocrit prin grija fata de ceilalti: "am vrut ca traseul sa fie mai sigur pentru cataratorii care vor repeta traseul" sau "am batut niste pitoane si le-am lasat acolo ca sa vada cataratorii pe unde merge traseul".

Totusi, grija fata de ceilalti trebuie manifestata mai curand prin preocuparea de a pastra stanca in forma ei naturala, neafectata de ascensiuni (ceea ce constituie regula esentiala a catararii traditionale curate).

In definitiv, cel care vrea siguranta totala in catarare are la dispozitie structuri artificiale si nenumarate trasee de escalada sportiva complet echipate, in timp ce practicantul catararii curate va prefera angajamentul si libertatea de a fi el insusi responsabil pentru siguranta lui si a echipei de coarda in locul confortului mental oferit de protectiile permanente montate de altii.


Afirmatia ca "ancorele permanente sunt justificate, daca nu exista alta solutie" este o alta scuza lamentabila pentru coborarea traseului la nivelul cataratorului. Atunci cand dificultatile intalnite intr-un traseu care poate fi totusi asigurat cu protectii mobile (dar poate nu "suficient" de dese sau de solide ...) il depasesc, cataratorul are intotdeauna solutia renuntarii la ascensiune, in loc sa modifice natura traseului prin adaugarea de protectii fixe .

Cu siguranta, mai devreme sau mai tarziu se va gasi un alt catarator care va fi capabil sa urce traseul respectiv fara sa distruga stanca, folosind doar posibilitatile de asigurare existente. Nu-i strica acestuia placerea unei ascensiuni curate!


 " Nu orice traseu este pentru toti cataratorii; cele mai bune trasee nu sunt democratice.    (...)
Asteptarea este si ea necesara; fiecare traseu are timpul lui, care nu trebuie neaparat sa fie astazi."

Doug Robinson - The Whole Natural Art of Protection (The 1972 Chouinard Catalog) (PDF, eng. - 131 kB)



Top

Invatarea catararii libere traditionale

Elementul definitoriu al stilului de catarare traditionala curata este folosirea protectiilor mobile, care sunt montate de capul de coarda pe masura ce se catara. Spre deosebire de escalada sportiva, descoperirea posibilitatilor de asigurare si montarea protectiilor necesita timp si consuma resurse fizice importante, iar calitatea asigurarilor si distantele dintre ele determina nivelul de angajament fizic si mental al cataratorului. Din aceasta cauza, folosirea cat mai eficienta a protectiilor mobile este o abilitate importanta a cataratorului, care trebuie antrenata in aceeasi masura ca si forta, rezistenta, capacitatile mentale sau tehnica de catarare.

Ce motive ai avea sa folosesti protectii mobile ?!

Trad

Unii cataratori sunt motivati de rezolvarea problemelor pe care le ofera traseele de catarare. Pentru acestia, cu cat sunt mai multe si mai complicate problemele intalnite pe parcursul unei linii, cu atat este mai mare satisfactia ascensiunii respective.

Din aceasta perspectiva, catararea traditionala curata poate fi un stil extrem de atragator pentru un asemenea catarator, pentru ca o ascensiune in care se folosesc exclusiv asigurari cu protectii mobile poate fi asimilata cu parcurgerea simultana a doua trasee diferite: unul in care cataratorul trebuie sa rezolve problemele ridicate de catararea propriu-zisa - depasirea obstacolelor de pe stanca - si inca unul in care problemele de rezolvat constau in descoperirea posibilitatilor de asigurare existente pe linia respectiva si integrarea lor intr-un sistem de asigurare cat mai eficient.


Alti cataratori sunt motivati de curiozitatea care ii indeamna sa exploreze noi teritorii, de placerea de a face incursiuni in afara zonei lor de confort sau de alte imbolduri asemanatoare, care de regula sunt catalogate sub eticheta "aventura".

Pentru acestia, autonomia pe care o ofera mijloacele de asigurare folosite in catararea curata este o conditie esentiala pentru obtinerea libertatii de care are nevoie spiritul lor aventuros, pentru ca atunci cand foloseste protectii mobile sau naturale, un asemenea catarator poate sa hotarasca el insusi linia pe care o va urma, riscurile pe care este dispus sa si le asume, cantitatea si calitatea asigurarilor care sa-i ofere nivelul de protectie de care are nevoie si orice alt asemenea element important pentru finalizarea in siguranta a ascensiunii.


O alta categorie de cataratori pentru care competenta in utilizarea protectiilor mobile s-ar putea dovedi benefica este formata din cei care prefera parcurgerea traseelor "clasice" din muntii nostri sau din anumite zone istorice de catarare din lume (de exemplu Dolomiti, Alpi etc.), care de multe ori nu urmaresc performante deosebite, ci doar placerea unor ascensiuni memorabile.

Traseele de acest fel au de regula mai multe lungimi de coarda, se desfasoara intr-un cadru natural exceptional si parcurg linii foarte logice si clare, care insa nu sunt echipate cu protectii fixe sau in care au mai ramas doar cateva pitoane ruginite si slabite de ciclurile de inghet-dezghet, care nu mai pot fi folosite in siguranta.

Totusi, de cele mai multe ori in aceste trasee exista numeroase fisuri care pot fi folosite pentru montarea de protectii mobile, iar acestea ii pot oferi cataratorului care le foloseste o siguranta la care autorii traseului respectiv nici nu indrazneau sa viseze. Aceste asigurari cu protectii mobile pot fi intercalate printre punctele de asigurare existente in traseu sau pot constitui un sistem de asigurare distinct, iar rezultatul ar fi o crestere simtitoare a confortului mental al cataratorilor, care astfel se pot bucura pe deplin de ascensiune fara sa se confrunte cu riscuri mai mari decat ar fi capabili sa-si asume.

Invatarea utilizarii protectiilor mobile

In catararea traditionala curata, invatarea este un proces continuu. Unele lucruri trebuie sa le stii inca de la inceput, inainte de a incepe catararea in cap de coarda pe trasee, dar cele mai multe cunostinte le vei acumula in timp, pe masura ce capeti experienta in acest stil de catarare si ajungi sa te confrunti cu situatii mai complexe.

Din aceasta cauza, este bine sa nu sari etape: indiferent de nivelul pe care il ai in escalada sportiva, primele tale ascensiuni curate trebuie sa fie facute pe trasee mai scurte si mai putin dificile, in care sa te simti confortabil cu nivelul de protectie pe care ti-l ofera asigurarile mobile pe care le montezi. Pe masura ce acumulezi experienta, devii eficient in montarea protectiilor si capeti incredere in acestea, poti creste treptat dificultatea si lungimea catararii.

Inainte de a te angaja in catararea in cap de coarda a traseelor, trebuie sa inveti cum sa folosesti protectiile. Nu este un moment bun sa incerci sa descoperi cum se monteaza corect un hex sau un friend atunci cand ai antebratele "in flacari" si simti cum te scurgi de pe prize, in timp ce faci eforturi disperate sa "inventezi" o asigurare.

Pentru a te familiariza cu protectiile pe care le vei folosi in trasee, la inceput trebuie sa exersezi utilizarea lor la nivelul solului, in siguranta. Gaseste o zona la baza stancii in care sa fie suficiente fisuri si experimenteaza pozitiile in care se monteaza protectiile, directiile in care pot fi solicitate, stabilitatea lor in fisuri, felul in care se comporta protectiile atunci cand le incarci cu greutatea corpului (folosind o scarita sau un anou) si felul in care se recupereaza din fisura. Roaga un catarator cu experienta sa verifice felul in care ai montat protectiile si discuta cu el eventualele greseli pe care le-ai facut si modul in care acestea pot fi evitate.


Catarare traditionala

In timpul catararii, daca trebuie sa montezi o protectie dintr-o pozitie dificila, fiecare incercare nereusita de a gasi tipul si marimea potrivita pentru fisura respectiva iti va risipi energia si iti va creste exponential sansele de a cadea inainte de a reusi sa asiguri. Din aceasta cauza, pentru a reduce numarul de incercari pentru gasirea protectiei adecvate, trebuie sa stii exact ce protectii pot fi folosite pentru diferitele forme si dimensiuni de fisuri.

Pentru aceasta, in timp ce inveti utilizarea protectiilor trebuie sa faci asocieri intre forma si dimensiunea fisurii (pe care le poti aprecia vizual sau in functie de felul in care iti intra degetele sau mana in fisura) si tipul, marimea, forma si/sau culoarea protectiei care poate fi montata in locul respectiv (de exemplu, "daca degetele intra in fisura pana la a doua articulatie si fisura se ingusteaza in jos, folosesc nuca albastra, numarul 8, iar daca pot sa fac o cheie de palma intre peretii paraleli ai fisurii folosesc friendul #2, care este cel galben").

Fixarea in memorie a acestor asocieri necesita exercitiu, dar in final poti ajunge sa ai nevoie doar de o privire sau de o cheie in fisura, dupa care sa apuci fara ezitare de pe ham exact protectia cea mai potrivita pentru fisura respectiva.


O alta metoda eficienta pentru a invata utilizarea protectiilor este sa urci ca secund pe trasee traditionale si sa observi felul in care capul de coarda a montat asigurarile.

Pentru a putea sa recuperezi protectiile, trebuie sa-ti dai seama de felul in care acestea au fost montate. Incearca sa intelegi cum au fost introduse in fisura, cum si de ce au fost pozitionate in directia respectiva, felul in care se realizeaza contactul cu peretii fisurii, de ce a fost folosita o bucla de asigurare mai lunga sau mai scurta.


De asemenea, poti invata sa montezi protectii urcand artificial (cu scarite), o portiune de traseu care ofera multe posibilitati pentru montarea protectiilor. Incarcand cu scaritele protectiile montate vei intelege modul in care functioneaza acestea si vei afla cat de bine sunt montate. In timpul catararii poti fi asigurat de sus (dar cu o bucla mai larga) sau poti urca in cap de coarda, asigurand din loc in loc si in nodurile opt facute pe o coarda dinamica ancorata de sus si pozitionata in lungul traseului.

Atunci cand folosesti protectiile pentru inaintare, acestea sunt in general solicitate doar in jos. Pentru a putea observa cum se modifica directiile solicitarilor datorita actiunii corzii, daca esti asigurat de sus este indicat sa tragi dupa tine o alta coarda, pe care sa o asiguri in protectiile montate folosind bucle de lungimi adecvate (ca si cum te-ai catara in cap de coarda), astfel incat sa limitezi frecarile si solicitarile spre exterior asupra protectiilor.

La sfarsitul traseului, tensioneaza coarda respectiva pentru a observa cum ar fi fost solicitate asigurarile in cazul unei caderi reale si pentru a verifica daca ai ales corect lungimile buclelor de asigurare.


Dupa ce ai acumulat cunostintele de baza, poti incepe sa urci in cap de coarda trasee mai usoare (cateva grade sub nivelul tau obisnuit), cu posibilitati de asigurare evidente si cu destule locuri de odihna, astfel incat sa-ti permiti sa aloci suficient timp montarii protectiilor, fara teama ca obosesti (roaga un catarator experimentat sa-ti recomande cateva asemenea trasee).

  Pentru a evita asumarea de riscuri inutile, trebuie sa corelezi tot timpul dificultatea si lungimea traseului in care te angajezi cu nivelul tau de experienta in folosirea protectiilor mobile. Regula de baza este: "Nu-ti solicita niciodata la limita in acelasi timp abilitatea de a te catara pe pasaje dificile si capacitatea de a monta protectii mobile sigure".

De asemenea, poti experimenta montarea protectiilor si catarandu-te pe trasee de escalada cunoscute, cu dificultatea sub nivelul tau, care sa permita si folosirea protectiilor mobile (din pacate, asemenea trasee sunt destul de frecvente...). Asigurand spiturile aflate sub protectiile pe care le montezi, te vei putea catara oarecum in siguranta, adica la adapost de consecintele greselilor pe care ai putea sa le faci in procesul de invatare.

In aceste conditii, este indicat sa exersezi caderi in coarda in protectiile pe care le-ai montat, stiind ca daca acestea nu rezista, spitul aflat imediat mai jos o sa opreasca totusi caderea. Prin aceste exercitii vei capata incredere in protectiile mobile si in capacitatea ta de a le monta corect.

Tranzitia de la escalada sportiva la catararea traditionala

Initierea in catarare a multora dintre cataratorii din noile generatii a avut loc cel mai probabil in mediul controlat al unei sali de escalada, pe un panou cu prize artificiale, iar mai tarziu, primele ascensiuni pe stanca ale acestora s-au desfasurat pe trasee de escalada sportiva amenajate in asa fel incat sa se elimine (pe cat posibil...) orice risc de accidentare.

Desigur, in aceste conditii, daca totusi cataratorul se accidenteaza, vina nu poate fi a lui, ci este atribuita dupa caz, fie personalului salii de escalada care n-a luat toate masurile pentru prevenirea accidentului, fie echipatorului traseului, care n-a avut grija de siguranta sportivilor, fie celui care fila coarda (care in treacat fie spus, nu este privit ca un coechipier ci mai degraba ca un fel de accesoriu al cataratorului, care "presteaza" serviciul de a-l asigura pe acesta).

Pe parcursul unei asemenea evolutii, cataratorul sportiv capata convingerea ca traseul de catarare este un spatiu lipsit de pericole, in care capul de coarda nu are nicio responsabilitate in privinta sigurantei proprii, singura lui preocupare trebuind sa fie rezolvarea problemelor pe care le pune catararea propriu-zisa.

Mai mult, chiar si conditiile de utilizare in siguranta a echipamentului necesar sunt bagatelizate, pentru ca in principiu, tot ce ai nevoie sa stii este cum sa-ti pui hamul, cum sa te legi in coarda si cum sa treci coarda in sensul corect prin carabinierele buclelor montate pe traseu (si oricum, daca faci vreo greseala, este de datoria partenerilor tai de catarare s-o observe si sa-ti atraga atentia).

In acest fel, catararea ajunge sa inseamne doar executarea unor succesiuni de miscari gimnastice a caror complexitate este sintetizata abstract in "gradul de dificultate al traseului", iar angajamentul cataratorului se raporteaza doar la improbabilitatea perceputa de acesta pentru reusita anumitor actiuni de pe parcursul ascensiunii.

Din aceasta cauza, pentru ca un catarator format in spiritul escaladei sportive sa inceapa sa practice stilul traditional, el va trebui sa treaca printr-o perioada de tranzitie, care presupune transformari radicale ale felului in care priveste catararea.

Un asemenea catarator va trebui sa-si asume pe deplin responsabilitatea pentru siguranta sa si a echipei de coarda, in loc sa o transfere catre cel care a amenajat traseul, asa cum era obisnuit din escalada. In aceste conditii, el va fi pus in situatia sa evalueze pericole obiective pe care inainte nu avea motive sa le ia in considerare si va trebui sa se confrunte cu riscuri care prin definitie nu exista in escalada sportiva.

Pentru parcurgerea in siguranta a traseelor de catarare traditionala, cataratorul va trebui sa invete sa foloseasca diferite piese de echipament specifice acestui stil (numeroase tipuri si modele de protectii mobile, bucle din chinga si din cordelina, semicorzi etc.) pentru care va trebui sa cunoasca temeinic caracteristicile constructive, domeniul de utilizare, calitatile si limitele lor, pentru a le putea integra in mod eficient in sistemul de asigurare.

De asemenea, cataratorul care abordeaza stilul traditional va trebui sa invete sa-si distribuie atentia intre dificultatile catararii - singurul lucru asupra caruia trebuia sa se concentreze in escalada - si descoperirea posibilitatilor de asigurare, alegerea protectiilor adecvate si montarea corecta a acestora, dirijarea corzilor si alte asemenea elemente care conditioneaza siguranta si eficienta catararii.

Toate acestea afecteaza si caracterul catararii propriu-zise: daca in escalada sportiva catararea este continua si rapida, iar ascensiunea unui traseu de 20 - 25 m inseamna in general cateva minute de eforturi intense, in catararea traditionala, parcurgerea aceleiasi distante poate dura chiar si cateva zeci de minute, datorita timpului necesar pentru descoperirea liniei traseului si pentru montarea asigurarilor.

In acest caz, rezistenta si anduranta, tacticile si strategiile folosite si capacitatea de economisire a energiei printr-o tehnica de catarare cat mai eficienta devin extrem de importante pentru reusita ascensiunii, iar antrenamentul cataratorilor de trad va trebui sa fie modelat in consecinta pentru dezvoltarea acestor abilitati specifice.

O alta etapa necesara in procesul de tranzitie spre stilul traditional este invatarea tehnicilor de catarare pe fisuri. Acestea sunt folosite foarte rar in catararea sportiva, dar sunt absolut necesare in traseele de trad, care de cele mai multe ori urmeaza sisteme de fisuri care ofera posibilitati pentru montarea protectiilor mobile si pentru inaintare.

Toate aceste transformari necesare (si multe altele, pe care nu le-am enumerat aici) pot constitui tot atatea obstacole care sa impiedice iesirea din confortul mental si siguranta oferite de spiturile din traseele de escalada sportiva spre aventura, angajamentul si libertatea catararii traditionale. La aceste obstacole se adauga dificultatea procurarii protectiilor mobile, pretul ridicat al acestora si procesul de invatare necesar pentru utilizarea lor in siguranta.

Nu toti cataratorii sunt capabili sa gaseasca motivatia puternica si resursele mentale, fizice si materiale necesare pentru tranzitia la stilul traditional, dar cei care reusesc (sau macar incearca...) nu vor intarzia sa descopere satisfactii nebanuite pe masura ce acumuleaza experienta si devin responsabili pe deplin pentru siguranta si actiunile lor.





Copyright